Arhitectura pe trei niveluri a dialogului social

Coerența dintre nivelul de unitate, cel sectorial și cel național face diferența între un sistem care absoarbe șocuri și unul care le amplifică.

Dialogul social nu se limitează la nivelul unei întreprinderi. El funcționează pe trei niveluri distincte, fiecare cu propriul rol în gestionarea efectelor volatilității economice, iar eficacitatea ansamblului depinde de modul în care aceste niveluri se susțin reciproc.

La nivelul unității, reperele sunt concrete, măsurabile și apropiate de realitatea fiecărui atelier, depozit, birou sau șantier. Aici, comitetele mixte și reuniunile periodice oferă canalul principal pentru prevenirea și aplanarea tensiunilor. Tot aici se verifică dacă acordurile de nivel superior au fost transpuse corect și dacă produc efectele urmărite. Un nivel de unitate slab transformă orice acord sectorial într-o declarație de intenție.

La nivel sectorial, miza este eliminarea concurenței pe seama standardelor sociale. Se stabilesc standarde comune privind salariile pe grile profesionale, durata timpului de lucru, concediile, sporurile, formarea profesională și mecanismele de protecție în caz de restructurare, astfel încât firmele care respectă contractele colective și investesc în oameni să nu fie penalizate de cele care externalizează masiv sau operează la limita legii. Acest nivel este, în perioadele de criză, singurul capabil să prevină o cursă descendentă generalizată.

La nivel național, dialogul social își arată potența atunci când stabilește cadre stabile pentru salariul minim, pentru actualizările periodice ale veniturilor, pentru protecția veniturilor mici, pentru programe de subvenționare temporară a costurilor de mobilitate și pentru stimulentele care încurajează investițiile în eficiență energetică. Confederațiile sindicale, împreună cu guvernul și cu organizațiile patronale, pot negocia politici de sprijin, scheme fiscale și programe de formare finanțate public, care depășesc capacitatea oricărei companii individuale.

Coordonarea verticală între nivelul de unitate, federație și confederație nu este o chestiune de organigramă, aceasta trebuie tratată ca o condiție de eficacitate. Doar coerența pozițiilor la vârf poate produce modificări normative cu efect general, iar doar informația venită din teren poate garanta că aceste poziții corespund unor probleme reale. Organizațiile sindicale trebuie să fie nu doar participanți la dialog însă și promotori ai lui respectiv să creeze mecanisme de comunicare permanentă cu lucrătorii, să adune date din teren, să formuleze propuneri alternative, să participe la negocieri cu expertiză și să urmărească implementarea acordurilor.