Rezistența la dezastre - relația cu dialogul social

Rezistența la dezastre a devenit un demers imperativ necesare pentru orice societate sau comunitate. Problematiza rezilienței în caz de dezastre a crescut semnificativ în intensitate odată cu fenomenele climatice. Acestea au generat situații greu de gestionat la nivelul comunităților astfel că se impune construcția unui cadru de implicare coerent și eficient în vederea gestionării unor situații greu de gestionat așa cum sunt dezastrele. De cele mai multe ori amplitudinea unui dezastru este semnificativă și greu de gestionat pentru o comunitate astfel că rezistența la aceste fenomene constituie un demers care implică toți actorii interesați ai dezvoltării. Mediul de afaceri, instituțiile publice dar și cetățenii în special au responsabilitatea de a gestiona situațiile în caz de dezastre naturale în primul rând motivat de faptul că acestea generează pagube semnificative.

Așa cum a fost deja menționat, expunerea față de problemele de mediu și față de dezastrele de mediu generate schimbările climatice este inegală în sensul în care anumite regiuni resimt mult mai acut impactul dezastrelor naturale în comparație cu altele. Unul dintre cele mai relevante exemple se referă zonele urbane în comparație cu zonele rurale. În mod evident, zonele urbane, pe fondul existenței unui sistem de canalizare dar și infrastructură adecvată pot gestiona mai ușor anumite situații. Infrastructura deficitară de la nivelul mediului rural dar și lipsa serviciilor publice fac mult mai greu de gestionat situații precum dezastre naturale, acestea având un caracter din ce în ce mai des în ultimii ani.

Importanța construcției unei reziliențe la dezastre la nivelul comunității este una cu multe valențe însă una dintre cele mai importante este cea economică. Dezastrele afectează viețile omenești în sensul în care oamenii pot muri în acestea însă generează și pierderi economice majore. Pierderile economice pot afecta creșterea economică sau chiar stabilitatea economică la nivelul unei regiuni astfel că societățile trebuie să fie pregătite să facă față unor astfel de situații. Situația este una mult mai greu de gestionat atunci când costurile generate de dezastre sunt concentrate la nivel local astfel că de cel mai multe ori respectiva regiune nu poate suporta singură asemenea costuri.

Dezastrele pot fi provocate de o serie de factori din ce în ce mai diverși. Revărsări ale râurilor, viituri rapide și inundații  constituie câteva dintre cele mai comune tipuri de dezastre întâlnite în mediul rural. La acestea se adaugă inclusiv incendiile, acestea fiind de ce în ce mai prezentă pe fondul creșterii temperaturilor. De asemenea, cu un caracter mai rar însă la fel de importante sunt cutremurele acestea având capacitatea să genereze un impact major la nivelul unei comunități. Costurile economice pot fi parțial sau în totalitate suportate de instrumente financiare specifice așa cum sunt asigurările. Asigurările în caz de dezastru reprezintă un instrument uzual, Comisia Europeană sprijinind semnificativ acest tip de demers în ultimii ani astfel că preocuparea pentru a beneficia de asigurări cât mai largi constituie un element imperativ necesar pentru a gestiona riscul în caz de dezastru. Asigurările au un caracter universal astfel că acestea vizează atât persoanele fizice cât și persoanele juridice. De asemenea, riscurile acoperite de asiguratori sunt extrem de diverse astfel că asigurările constituie un instrument concret care poate fi utilizat pentru construirea unui sistem de reziliență la dezastre.

Pe lângă asigurări, rezistența la dezastre presupune un sistem de management organizat spre acest deziderat astfel că o serie de alte demersuri și acțiuni concrete pot fi realizate în acest sens, acestea fiind prezentate mai jos:

• Măsurători climatice și cercetări meteorologice –  datele rezultate în urma măsurătorilor sunt extrem de importante pentru construcția rezilienței. Aceste date pot fi utilizate inclusiv de entități private rolul și utilitatea datelor meteorologice fiind publicul larg, acestea nefiind destinate în mod exclusiv mediului public. Instituțiile publice locale, grupurile de acțiune locală în parteneriat cu mediul privat pot constitui hărți de risc și dezvolta infrastructuri de interpretare a acestor date.

• Dezvoltarea de proiecte care vizează în mod direct construirea unui sistem de reacție pentru gestionarea efectelor generate de diverse dezastre. Există în acest moment o serie semnificativă de oportunități de finanțare nerambursabile care vizează acest domeniu. Demersul este unul imperativ necesar deoarece resursele financiare solicitate sunt considerabile astfel că la nivelul comunităților rurale nu putem identifica astfel de resurse.

• Dezvoltarea de planuri și scenarii cu privire la diverse riscuri care pot fi generate de dezastre. Sunt comune planurile de reacții la incendii la nivelul unei clădiri astfel că astfel de planuri pot fi realizate pentru o serie largă de scenarii. Dezvoltarea acestor planuri pot contribui la o mai eficientă gestiune a situațiilor de criză precum și la minimizarea pe cât posibil a pierderilor generate de dezastre. Aceste planuri trebuie să fie realizate în parteneriat cu mediul privat respectiv cu integrarea tuturor actorilor care pot fi afectați de dezastre și care pot suferi pierderi în acest sens. De asemenea, planurile dezvoltate trebuie actualizate permanent în strânsă concordanță cu dinamica dezvoltării și cu caracteristicile tipului de dezastru care face obiectul planului.

• Realizarea de repetiții periodice cu privire la gestionarea riscurilor asociate dezastrelor. Dezvoltarea unor planuri de reacție care implică resurse aferente nu garantează în mod necesar o reacție eficientă. Planurile trebuie implementate respectiv trebuie actualizate și optimizate dacă este cazul tocmai pentru a face față unor situații neprevăzute așa cum sunt dezastrele.

• Dezvoltarea de campanii de conștientizare în vederea diseminării de informații care vizează tipurile de dezastre, riscurile generate de acestea precum și modalități de reacție la dezastre. Acestea trebuie să implice întreaga paletă de actori interesați de la nivelul unui angajator.

Rezistența la dezastre nu reprezintă în mod tradițional o preocupare la nivelul negocierilor colective deoarece a constituit apanajul instituțiilor publice și al statului. Cu toate acestea, schimbările climatice au generat o situație în care dezastrele au devenit mai dese astfel că necesitatea unei construcții adecvate de reacție constituie astăzi responsabilitatea tuturor actorilor interesați. Rezistența la dezastre trebuie interpretată din mai multe perspective care vizează dialogul social și negocierilor colective, respectiv:

1. Păstrarea capacității de producție deoarece aceasta este afectată în eventualitatea unor dezastre. Un exemplu concret în acest sens este situația generată de COVID 19, aceasta afectând semnificativ capacitatea de producție alături de mobilitatea persoanelor și produselor. Impactul social generat de COVID 19 a legitimat nevoia de a construit o capacitate de rezistență care să protejeze atât interesul salariaților cât și pe cel al companiei. Acest demers este unul cu aplicabilitate directă la nivelul capacității de producție astfel că este imperativ necesară abordarea acestui subiect prin stabilirea unor măsuri concrete la nivelul contractului colectiv inclusiv prin asumarea de responsabilități din partea sindicatelor și companiei;

2. Asumarea de investiții în vederea construcției rezistenței la dezastre – este un demers care ar trebui să beneficieze de un demers transversal la nivelul unei capacități de producție astfel că aceste discuții ar trebuie să fie transversal regăsite în interacțiunile dintre angajați și angajatori, contractul colectiv de muncă fiind instrumentul care poate asigura această integrare sinergică. De cele mai multe ori nivelul acestor investiții este unul semnificativ astfel că se impune realizarea unui program de investiții care vizează acest deziderat ori acest demers trebuie asumat atât de sindicat cât și de patronat la nivelul contractului colectiv de muncă. Implicațiile generate de tranziția verde  sunt de natură să amputeze în anumite situații bunăstarea salariaților sau condițiile de muncă. Creșterea capacității de rezistență la dezastre trebuie realizată și asumată în parteneriat și să beneficieze de un caracter predictibil, etic și în același timp adaptat normelor și valențelor sociale inclusiv cele conforme cu prevederile culturii organizaționale.

3. Asigurarea unei distribuții corecte a pagubelor generate de dezastre – în situația în care anumite dezastre generează costuri la nivelul unui angajator sau capacități de producție se impune abordarea pierderilor generate de această situație într-o manieră în care acestea nu sunt distribuite exclusiv către o anumită parte respectiv salariaților.  Costurile generate de dezastre au un caracter din ce în ce mai probabil astfel că la nivelul contractului colectiv de muncă trebuie negociate elemente de protecția socială în cazuri de situații excepționale acest demers reprezentând un demers concret de integrare a principiului la nivelul negocierilor colective. Deși acestea au un caracter probabil, impactul lor este unul semnificativ astfel că integrarea în cadrul contractului colectiv de muncă a unui capitol dedicat în acest sens trebuie să reprezintă o preocupare recurentă în interacțiunile dintre angajați și angajatori.

4. Conectarea salariaților la noile capacități de rezistență construite – orice demers care presupune construcția unei capacități de rezistență la dezastre dar și administrarea acesteia presupune o implicare a salariaților cu statut de partener în administrarea respectivei capacități. Interacțiunea dintre angajați și angajatori în această direcție, realizarea de campanii dedicate și investiții în exerciții specifice constituie elemente concrete de integrare a principiului la nivelul unui loc de muncă toate acestea putând fi integrate în cadrul unui contract colectiv de muncă. Așa cum a fost deja menționat mai sus, preocuparea pentru aceste demersuri trebuie să fie unele recurente.